Omul este întâlnirea tuturor paralelelor din lume.

Viața pe care o cunoaștem astăzi este în atât de mare proporție om, încât, în clipele de extaz umanist, unii consideră viața și omul sinonime.

Omul este o balanță, balanța se înclină și se mișcă, uneori lent și grațios, alteori mai repede decât poate ochiul uman observa, omul este și nebunie și tăcere și ocean, omul este liniștea dinaintea furtunii și este insăși durerea Pământului când fulgerul îi pătrunde între coaste, omul este incredibil de frumos, incredibil de foc și de apă, omul este tot ce a avut pământul mai paradoxal, e incredibil uneori că omul încă este, încă este ca dinaintea a tot ce a fost și a tot ce va fi, fulgere luminează chipul omului, fulgere străvechi și fulgere care nu vor mai apuca să se nască, fulgerele luminează câte o clipă chipuri de copii râzând în soarele oprit al amiezii și chipuri de soprane atingând nota cea mai înaltă, fulgerele îi luminează pe revoluționarii francezi înainte să cadă răpuși de gloanțe, de aceea ei nu vor muri niciodată, în lumina fulgerelor trăiește omul și invită la dans o femeie de ceață și îi simte coloana vertebrală sub degetele sale, simte omenescul care nu se va descompune niciodată, dansează și se pierde în valurile de rock simfonic ce au început să urce către cer.

În om este curajul brazilor ce înfruntă cerul, omul este, cum spunea Jim Morrison, a huge fiery comet, a shooting star, dar omul este și un glas de copil care se aude strigând în timpul furtunii, copilul își strigă părinții și cineva vine la el, omul, deci, își dă jos pelerina grea de ploaie și rămâne în hainele sale subțiri, o cămașă și niște blugi vechi, rupți în genunchi, omul nu a fost niciodată singur și se întoarce către sine și către zorii primei zile a lumii, zorii de dincolo de materie, omul zâmbește unei esențe și, cum face mereu omul știind că nu este singur, începe să vorbească. Vorbește despre soarele care nu ar fi avut cum să-și găsească singur locul exact în care trebuia să fie, căci, dacă ar fi puțin mai departe, am îngheța, dacă ar fi puțin mai aproape, am arde, omul vorbește fericit despre soare și despre ce simte când ascultă o muzică frumoasă sau privește marea, omul vorbește despre alți oameni și spune cât de frumoși sunt oamenii, omul își lasă ușor capul pe spate, surâde arogant și pe buze i se citește încrederea în om și mai e ceva, ceva mai presus de oameni, omul se încordează…

Omul se încordează, pregătindu-se să sară, dar știe că dincolo de prăpastie pământul s-ar putea surpa, oricât de grațioasă i-ar fi săritura, așa că omul îl roagă pe Dumnezeu să nu facă pământul să-i fugă de sub picioare…

 

foto: “Mister”, Iulia Mitrache

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>