(continuarea partii I)

Azi am omorât un melc.

Nu aș putea spune precis cum s-a întâmplat. Mergeam pe trotuar, în drum spre școală, și mă gândeam la doamna profesoară, și mă bucuram gândindu-mă că o voi întâni curând.

Doamna profesoară avea și un colier foarte frumos, din perle micuțe de un roz deschis, lucind ușor. Doamna profesoară spune că sunt „veritabile”, nu „de plastic ordinar”, și că, pentru a fi privit cu ochi buni de societate, trebuie să porți bijuterii de calitate, prin care să dovedești că îi respecți pe ceilalți, că le prețuiești părerea în ceea ce te privește.

Mă uitam la cerul colorat într-un roz-auriu deschis, care mi-a amintit de colierul doamnei profesoare, și m-am bucurat văzând că puteam găsi frumusețea doamnei profesoare în natură.

Și tot privind la cer, nu m-am mai uitat pe unde merg. Și, deodată, am simțit cum asfaltul mi se spărgea sub talpa micuțului pantof de lac negru.

Pentru o secundă, m-am speriat și m-am crezut într-una dintre poveștile doamnei profesoare. Soarele matinal strălucea magic în culoarea neagră a pantofului. Așa străluceau și perlele doamnei profesoare, uneori.

M-am bucurat din nou. Apoi, am observat-o pe Ana, care se afla vreo doi-trei metri în fața mea, privindu-mă cu ochii mari. Cred că stătea acolo de câteva secunde bune, dar, când am privit-o în ochi, a luat-o la fugă.

Dezmeticindu-mă, am ridicat ușor piciorul și am văzut o masă gelatinoasă, verzuie, cu niște obiecte micuțe, maronii, prin ea. Mi-am dat seama că fusese, nu cu mult timp în urmă, un melc ce își purta căsuța în spate.

Mi-am amintit de o poezie pe care mi-o citise fratele meu mai mare, licean, o poezie de Ion Barbu, în care un copil provoacă, mai mult dintr-o curiozitate nevinovată, moartea unui melc. Dar nu era același lucru. Nu-l omorâsem pe bietul melc din cauza curiozității, ci pentru că mă gândeam la doamna profesoară și la ce persoană bună este. Da, fusesem cam zăpăcită, dar doamna profesoară chiar ne spunea uneori, alintându-ne, „zăpăciții mei” și, m-am gândit, întâmplarea asta avea s-o amuze. De aceea(și pentru că, probabil, îmtârziasem deja tot zgâindu-mă la melcul ăla), m-am grăbit spre școală, oprindu-ma doar cât să-mi curăț pantoful de un petic de iarbă.

Am alergat pe scări și m-am ciocnit de bătrâna directoare, cu părul său alb, lung, alunecându-i pe spatele îmbrăcat în materialul negru al unei rochii de modă veche. A zâmbit amuzată, dar nu ca doamna profesoară. Era drăguță cu noi, însă nimeni nu-i acorda prea mare atenție, căci tuturor nu ne stătea mintea decât la doamna profesoară și la lucrurile frumoase pre care le învățam.

De-abia așteptam să ajung în clasă, să-mi cer scuze că întârziasem, doamna profesoară să nu se supere și să râdem, și să povestim, și să învățăm lucruri frumoase.

Ajunsesem la ușă.

Ușa clasei noastre era roșie, însă de un roșu ciudat. Uneori părea vișiniu, alteori roșu aprins, alteori roșu șters. Depindea de lumina ce cădea pe ea.

Acum, în coridorul slab luminat, nu părea altceva decât un dreptunghi de sânge.

Cioc-cioc!

va urma…

One thought on “Fulgere in scoala generala(povestire) – partea a II-a

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>