Când am văzut cum mâna palidă, cu unghii ascuțite, începuse să strângă gâtul ei alb, n-am mai rezistat și am ieșit din ascunzătoare.

Lumina becului cădea pe mine ca o ploaie rece.

Foc!

***

Eram în prima zi de școală, o zi galbenă de toamnă roșie.

Clasa a cincia.

Doamna dirigintă-doamna profesoară de limbă spaniolă și cultură civică,  dar și “de alte cunoștințe care ne vor face culți”.

Doamna profesoară spunea că îi plac poveștile.

Noi zâmbeam. Și nouă ne plac poveștile.

Nouă ne place doamna profesoară.

Și doamna profesoară ne place pe noi. Vrea să facă din noi oameni buni, oameni respectați de societate, căci, spune doamna profesoară, societatea este cea care i-a învățat pe oamenii buni să fie buni; dacă o faptă săvârșită de noi nu este aprobată de societate, înseamnă că noi greșim. Pentru că societatea există de foarte mult timp, pe când noi nu existăm decât de vreo unsprezece ani. Societatea știe mai bine decât noi.

O cred pe doamna profesoară, pentru că o plac și o respect. Toți copiii o plăcem, pentru că ne aduce, o dată la două-trei zile, bomboane de ciocolată cu cremă de mentă. Doamna profesoară zâmbește și spune că este bine să ne străduim să facem cât de mult bine putem, pentru că, dacă facem așa, societatea ne va respecta și ne va face și ea bine.

Școala cu doamna profesoară e tare frumoasă! Ceilalți profesori nu sunt ca doamna profesoară, nu zâmbesc așa mult și frumos și nu ne dau bomboane de ciocolată cu cremă de mentă. Dar nu-i nimic, pentru că în fiecare zi avem câte o oră cu doamna profesoarăm și asta ne face să fim veseli toată ziua.

Dar azi e sâmbătă, iar eu am fost bolnavă ieri și n-am putut să merg la școală. Mi-e dor de doamna profesoară. Tati a sunat-o și a rugat-o să mă învoiască, iar doamna profesoară a zis că “nu este niciun fel de problemă, stați liniștit, domnule Mihăilescu.”.

Am sunat o colegă, Ana, și am întrebat-o ce au făcut la școală. Ana a zis că doamna profesoară i-a învățat lucruri noi și frumoase, despre cum să fim plăcuți de societate. Am tresărit. Lucruri noi și frumoase?

Da, lucruri noi și frumoase, pe care eu le ratasem. Dar, m-am gândit, doamna profesoară avea să mă ajute să recuperez. Pentru că doamna profesoară este bună și are grijă de noi și vrea să devenim oameni buni, oameni respectați în societate.

Am întrebat-o apoi pe Ana, cu înfrigurare, ce lucruri noi și frumoase îi învățase doamna profesoară. Ana a zis că îi învățase că, pentru a fi respectați de societate, trebuie să spunem întotdeauna adevărul, mai ales cu privire la faptele rele ale semenilor noștri, chiar dacă ni se pare că semenii noștri au săvârșit o faptă rea pentru un scop bun. Numai dacă societatea consideră fapta semenului nostru bună, fapta sa este bună și noi trebuie să luăm pildă de la el. Dacă societatea o conideră rea, semenul respectiv trebuie izolat, ca să nu-i strice și pe ceilalți. Este datoria sa de a se îndrepta, pentru a fi primit înapoi în societate. În orice caz, societatea trebuie să știe. Ana mi-a zis că, atunci când doamna profesoară a spus „trebuie să luați pildă”, un coleg pe nume Adrian a ridicat mâna și, căpătând permisiunea de a vorbi, a întrebat ce este aceea „pildă”. Doamna profesoară a zis că este același lucru cu „exemplu”. Adrian a întrebat apoi de ce nu putea fi folosit cuvântul „exemplu”.

-…pentru prima oară, doamna profesoară…, povestea Ana.

Pentru o secundă, am înghețat. Ce se întâmplase cu doamna profesoară „pentru prims oară”? Ce pierdusem? La ce luaseră ceilalți parte și eu nu, ce văzuseră ei întâmplându-se „pentru prima oară”, iar eu nu știam? În secunda aia, cât a făcut Ana o pauză în vorbire, am simțit că îi uram fierbinte pe toți. Îi uram, pentru că ei se aflau, cumva, mai aproape de doamna profesoară decât mă aflam eu. Fusesem singura absentă. Îi uram, îi invidiam pentru fiecare zâmbet al doamnei profesoare pe care ei îl văzuseră, iar eu nu. Mi se părea normal să simt așa, căci doamna profesoară a spus de multe ori că, pentru a fi plăcuți de societate, trebuie să-i respectăm pe cei mai în vârstă ca noi. Iar eu o respectam, și de aceea voiam să-i fiu prin preajmă, și de aceea îi uram pe ei.

Dar în secunda următoare m-am gândit că aș putea să nu-i mai urăsc și să fiu atentă la vorbele Anei. Încercam să nu urăsc vocea care, cu o zi în urmă, îi spusese „sărut-mâna!” doamnei profesoare în timp ce eu zăceam, tușind, în pat. Doamna profesoară nu voia să salutăm decât cu „sărut-mâna!”, căci, salutând-o astfel, îi arătam că o considerăm ca  o mamă. Nu ne gândiserăm la asta până atunci, dar, dacă doamna profesoară spunea astfel, așa trebuia să fie: era mama noastră. Și o salutam cu „sărut-mâna!”, deși pe părinții noștri nu-i salutam așa. Odată(sau „ o dată”, pentru că a fost singura) i-am spus „sărut-mâna!” lui tati, iar el a râs și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Eu i-am spus că doamna profesoară ne-a zis că, pentru a-i arăta că o respectăm și o iubim ca pe un părinte, trebuie să-i spunem „sărut-mâna!”. De aici am tras concluzia că, în opinia doamnei profesoare, părinții trebuie salutați cu „sărut-mâna!”. Tati a ridicat din sprâncene amuzat, crezând probabil că procesasem greșit informațiile(avea expresia asta aproape mereu când îi vorbeam de doamna profesoară, deși, la rândul său, o respecta și aprecia) și a zis că el știe că-l iubesc și fără să-i dau „sărut-mâna!”. Și că e ciudat să-l salut așa.

Ana spunea că, pentru prima oară, doamna profesoară nu a zâmbit. De fapt, zâmbetul pe care îl avea pe față a dispărut brusc și n-a mai apărut deloc în tot timpul orei. I-a zis lui Adrian pe o voce „ciudată” că este mai bine să folosim cuvântul „pildă”, deoarece acest cuvânt apare adesea în Biblie, iar societatea îi place pe cei care citesc din Biblie.

Apoi s-a sunat, spunea Ana, iar doamna profesoară a ieșit repede din clasă, fără să zâmbească și să răspundă la obișnuitul „sărut-mâna!” intonat în cor de copii.

Adrian nu a intonat cu ei. „Adrian e un copil rău”, așa își dădea cu părerea Ana, iar acum nu mai avea niciun prieten în clasă, pentru că fusese nepoliticos cu doamna profesoară și-ne învățase doamna profesoară-niciun copil care este nepoliticos cu o persoană mai în vârstă ca el nu se bucură de respectul societății. Nu merită prietenia noastră, a celor care ne străduim să fim așa cum dorește doamna profesoară, adică oameni buni, respectați de societate.

Ana mi-a spus că îl ura pe Adrian. Și o altă colegă îl ura. Îl urau, pentru că o rănise pe doamna profesoară, îi pusese o întrebare lăsând să se înțeleagă că doamna profesoară nu știa să ne învețe cum trebuie lucruri frumoase.

Așa gândeau colegele mele. Așa gândeam și eu. Cum altfel, dacă era vorba de doamna profesoară?…

…Week-end-ul a trecut greu, m-am tot întrebat dacă doamna profesoară este supărată pe noi toți, m-am întristat gândindu-mă că, poate, n-o să mai vrea să ne învețe pe niciunul lucruri frumoase, care să ne facă să fim culți. N-o să ne mai aducă bomboane de ciocolată cu cremă de mentă, pentru că, poate, crede că suntem toți ca Adrian, că nu o mai iubim și nu o respectăm.

De-abia aștept să treacă și noaptea asta, iar mâine-luni dimineață-să intru în clasă, să aștept să vină doamna profesoară, să o văd zâmbindu-ne! Are un suflet prea bun ca să nu ne mai zâmbească niciodată, prea bun ca să se supere pe noi toți, prea bun, chiar, ca să se supere pe Adrian. Deși el este rău…

Va urma…

sursă foto: http://ngm.nationalgeographic.com/ngm/photo-contest/2011/entries/106307/view/

One thought on “Fulgere in scoala generala (povestire) – partea I

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>